Există locuri unde lumea pare aceeași, dar nu este.
Unde noaptea are memorie și fiecare adiere de vânt poartă un nume vechi, uitat de oameni.
Pădurea de lângă Vardis e un astfel de loc. O întindere tăcută, unde umbrele au formă, iar focul are glas.
Cei care intră acolo nu se mai întorc la fel - dacă se mai întorc.
Unii spun că e blestem. Alții, că e pedeapsă.
Dar adevărul se află dincolo de povești: un cântec vechi, născut din suferință, din iubire și din foc.
Un cântec al unei fiare care nu mai știe dacă este om sau vis, pedeapsă sau dorință.
În tăcerea nopților adânci, atunci când vântul atinge frunzele, se mai poate auzi uneori acel sunet: scurt, sfâșiat, aproape omenesc.
Unii cred că e doar vântul.
Alții, că e inima lumii care încă mai bate.
Și poate că toți au dreptate.
